poezii personale

Literatura este singura modalitate prin care putem descoperi alte locuri, alti oameni, sa facem cunostinta cu alte civilizatii de la mii de kilometrii departare, prin intermediul cartilor. Literatura ne deschide noi orizonturi si ne ajuta sa "zburam" catre necunoscut. Pentru mine poezia exprima bucurie si este un mijloc de a-mi exprima sentimentele. 

"Poezia este numai arta: ea este insasi viata, insusi sufletul vietii. Fara poezie omul nu s-ar distinge de neant."- Nichita Stanescu; "Poezia este dimineata omenirii, istoria sentimentelor inaltatoare, indemnul permanent catre bine si adevar."- Eusebiu Camilar

Natura cu un fir de viaţă

Pe un câmp plin cu flori
Se ţes pânze de culori,
Pe un cer senin, cu soare
Se cos semne de mirare!

Primăvara a sosit,
Zăpada s-a topit,
Soarele luceşte iară,
Dar ghioceii nu vor s-apară.

Între doi copaci înalţi,
Care aşteaptă să-i încalţi,
O albină mititică,
Ţese polenul, de zici că-i furnică.

De pe o floare frumuşică,
O albină un pic cam mică,
Îşi ia zborul spre al ei stup,
Unde ele fac miere în grup.

Pe paşuni, peste flori,
Peste sute de culori,
O mireasmă de caşmir,
Se-aşterne ruptă dintr-un fir.

       

O lacrimă într-un vârf de munte

Într-un vârf de munte înalt
Se vede o lacrimă albastră
Parcă-ar fi un suflet cald
Din care aburi se înalţă.

Pe un tărâm parcă uitat,
Sub bolta cerului senin,
Acel lac stă încleştat
Cu luciul lui de nuferi plin.

Printre crestele semeţe
Iată soarele răsare
Iar pe cristalinul apei
Umbra lui de foc apare.

Şi aici din când în când
La acest luciu de ape,
Animale vin pe rând
Ca din lac să se adape.

Dialog c-un înger

- Ce frumos este aici! Am adormit? întrebă copilul.

- Suntem în împărăţia luminoasă unde toate visele se întâlnesc, îi răspunse îngerul.

- Tu...străluceşti precum stelele de pe cerul vineţiu al nopţii, iar aripile tale seamănă cu...un înger! se miră copilul, iar faţa i se lumină de nedumerire şi bucurie în acelaşi timp.

- Da. Sunt un înger şi singurul motiv pentru care mă aflu aici eşti tu. Sunt îngerul tău păzitor şi, când noaptea pune stăpânire pe ochii tăi albaştri, iar licuricii îşi aprind cozile şi dau semnalul de stingere, mă cobor din acea stea pe puntea-i de lumină. Mă pun la patul tău şi îţi cânt de noapte bună, apoi ne întâlnim aici, acum.

- Deci tu eşti îngerul meu păzitor. Mama mi-a spus mereu de tine  şi îţi spun mereu balade şi te chem aici lângă mine. Şi acesta e un vis?

- Un vis frumos! spuse îngerul.

- Dar acea pădure umbroasă…

- Este plină de ispite şi coşmaruri. Şi tocmai de-asta sunt aici. Să nu cumva să mergi acolo! îi răspunse copilului cu o uşoară teamă.

- Nu voi merge. Lumea asta-i o poveste şi de vreme ce eşti cu mine sunt convins că totul va fi bine, spuse copilul înduioşat.

Zi de iarnă

    Era dimineaţă. Zorii răsăreau din întunericul adânc şi nepătruns al nopţii. Însă deasupra razelor plăpânde ale răsăritului îşi fac simţită prezenţa mai mulţi nori groşi şi negri, adevărate duhuri reci ce cuprindeau uşor, uşor întreg înaltul cerului acoperind şi ultimele licăriri ale astrului. Acesta se stingea încet, încet abia ce ranăscuse. Eram puşi sub paza acestor nori impunători ce parcă aduceau de veste asupra vântului ce se pornise deja lăsând loc din când în când fulgilor de nea să se aşterne pe pământul împietrit de ger. Norii începuseră să cearnă ameninţător pumnale îngheţate care cu puterea vântului te punea la pământ într-o clipă. Eram la şcoală şi priveam pe geam cum nivelul zapezii creştea de la un moment la altul. Cum oare mai ajungeam acasă? Toţii copii aşteptau speriaţi în clasele lor în speranţa că părinţii acestora vor sosi cât mai repede să-i ia acasă. Ştiind că nu avea atunci cine să mă ia, am pornit uşor, solitar printre oceane întinse de zăpadă. Drumul scurt până acasă se lungea cu fiecare centimetru pe care viscolul, vântul şi ninsoarea abundentă, îl aşeza cu grijă peste mulţi alţii. Cu fiecare pas, cu fiecare rasuflare îmi puneam de tot mai multe ori întrebarea oftând: O, voi ajunge, voi ajunge? Însă printre licuricii de gheaţă se zăreau două raze de soare, două raze de speranţă. Printre puţinii fulgi rămaşi în viaţă se zărea casa mea. Dar deodată privirea-mi fuse cam neclară. În faţa ochilor strălucea, sub razele solemne ale soarelui, curatul şi neclintitul luciu al gheţii unui lac. L-am traversat, iar sub nasul meu roşu, îngheţat, s-a stins şi ultima raza înglodata de gerul ce se lăsa usor. Am ajuns acasă!

sursa: optimist.ro

sursa: codrosu.ro



Dragostea

Fie ploaie, ori chiar vant

Dragostea-I ca o furtuna

Izbucneste din senin

Si te fulgera si tuna.

Nu, nu este un eres

Drogostea e pentru mine

O faptura ce te-ndeamna

Sa iubesti si sa faci bine.

Este-un praf de stele aprins

Este-o aura de nori

Te orbeste-n al tau suflet

Te-nfioara si de teama

Te cuprinde pe la spate

Cand nici macar nu te astepti.

Floarea dragostei eterne

Bogată precum lucirea unei stele de sub soare,

Bogată precum a mării strălucire-n raze moare,

Bogată cum este viaţa în crepusculul uitării,

Foarea dragostei eterne, eresul abandonării.

În parfumul de lalele zăresc chipul dragei mele,

Printre nourii de ceaţă, adormită-n visul său,

Zace agonizând pe gheaţă,

Chip amorf al unei stele

Stinse pe-a sa caldă faţă.

Revoltat de al său gând, de a sa fire mulcomită,

Sparg nemărginitu-n neanturi cât o floare ofilită.

De ce spiritul meu treaz e blocat într-un abis?

De ce visul meu se naşte-n al tău suflet - cald, încins?

De ce, oare, stau aici, sub un salcâm de floare prins

Şi te privesc destoinic seara, sub fereastra dinspre prispă?

Îţi recit al meu amorul, necuprins în zece şoapte,

Şi mă-ncântă cum fuiorul îl întorci în patru acte.

Mă uimeşte al tău zbucium, c-o alură de poet,

Într-un tril de rândunele, un mirobolant duet.

Curg din plete blonde lacrimi surzi, de femeie,

Pe-obraji citeşti ca-n palmă...

O gropiţă - un amurg de lună plină.