Traim fiecare zi cu teama de a ne aminti trecutul si de a ne imagina viitorul. In freamatul gandurilor de zi cu zi observam profilandu-se printre intrepatrunderile de retele de ramuri o silueta ce ia treptat forma unui fascicul de lumina patrunzator. Intodeauna ne complicam existenta cu reflectari scurse in rastimpuri lungi, cugetari inutile asupra unor actiuni realizate in trecut. Oare am procedat corect sau nu? De fiecare data alegem calea mai dificila, in detrimentul uneia mai facile, mai usoare. Mereu ne intrebam daca am facut ceea ce era necesar sau nu. Ce relevanta mai are, pana la urma? Viata e scurta si trebuie experimentata in toate aspectele ei. E o risipa de clipe, minute, ore sa privim scrutator trecutul si sa ne mustram pentru faptele de atunci. Toata aceasta lume este o proiectie a prezentului, un sasait al trecutului si o izvodire a viitorului, ce poarta pretutindeni dupa sine un nor prafuit de amintiri. Cum ma recunosc si ma prezint ca un cautator al aventurii, dornic aievea de doza zilnica de consum de adrenalina, mintea mea nu poate produce decat ideile insirate mai sus.
Sunt, in mod cert, un adept inversunat al actiunilor precupete, iubesc periculosul si viata de moment in toata splendoarea si deplinatatea sa. Pare un paradox, nu? Ei bine, asta ma reprezinta pe mine, incertitudinea trairilor, a sentimentelor, amalgamul de stari contradictorii. Mi se pare ca cea mai sanatoasa si cea mai vie manifestare a frumosului si a periculosului intr-o tangenta unica este muntele. Padurea, culmile umbroase atinse de racoarea diminetii si de roua boltii cerului senin, sunt lacasul dumnezeiesc al aventurii.
Ceea ce poate unii nu stiu este ce se ascunde sub cetina brazilor, pe trunchiurile noduroase ale acestora la o distanta considerabila fata de pamant. Traseele brodate cu aparate inovatoare strabat padurea, legand arborii ca intr-o fratie comuna. Parcurile de aventura sunt cel mai potrivit loc in care sa-ti scalzi privirile, sa dai ragaz stresului, si sa-ti saturi pofta de nou, de escaladari aparent necugetate. Dupa cum probabil ati deslusit in relatarile de pana acum, si eu am fost victima gandurilor stresante si a pesimismului in diverse circumstante, dar medicamentul garantat pentru astfel de caractere este acesta. Am fost in foarte multe parcuri de aventura si pot spune ca este un sentiment fascinant si o experienta remarcanta. Printre cele mai spectaculoase dezlantuiri ale peisajelor fabuloase, memorabile, se numara, cu siguranta, statiunea turistica Straja. Situata undeva in inima Carpatilor Meridionali, la o altitudine de peste 1400 de metrii, scaldata in apele reci, in cristalul purificator al Jiului, aduna de mai bine de 12 ani de la omologarea acesteia in anul 2002, zeci ori chiar sute de mii de turisti anual. Iar in decorul culmilor montane spalate de soarele amiezii si invaluite in ceata tomnateca a lunilor de mai se inalta pe podul ceruit al copacilor o constructie asemenea aceleia descrise mai devreme. Un sejur la Straja nu poate fi complet fara aceasta poposire pe plaiurile necunoscute ale Parcului de aventura Straja. Din nefericire, in cursul trecator prin aceasta increngatura de peisaje naturale si locuri imbietoare si inmiresmatice, nu am avut ragaz sa ma opresc si aici. Insa va pot marturisi ca statiunea te invita inca de la intrare sa-i cunosti toate cotloanele, pentru ca ai sansa de a surprinde lucruri fabuloase. Pozele ce ilustreaza parcul de aventura de acolo mi-au insuflat dorinta de a-mi petrece inca o vacanta la Straja. Numai privindu-le imaginezi intreg parcursul patrunzator si temator al traseelor ce compun aceasta revelatie a inginerilor proiectanti. De la primul pas facut pe platforma ce te propulseaza spre prima incercare, simti un fior dulce-acrisor in podul palmelor, o uscaciune in cerul gurii si un tremur involuntar ce-ti acapareaza picioarele. Stii ca esti asigurat, si totusi, inaltimea si aparatele iti inspira teama. Calci neincrezator pe lanturile si butucii care se clatina usor. Faci prima miscare, probezi si al doilea pas si...stop! Un sunet innabusitor iti estompeaza ticairile inimii. Pare a fi fisura unei buturugi si deodata sufletul iti ingheata impietrit in timp. Insa nu e nimic. Mai lasi o serie de urme in spatele tau si treci la urmatoarea portiune de traseu. Desi unele nu sunt la altitudini considerabile, sunt concepute in asa maniera incat sa-ti faca viata imposibila. Continui... Urmatoarea parte e ceva mai grea. Franghia nesigura se balangane intr-un zbucium alert sub greutatea ta. Scapi pentru o secunda privirea catre pamant...Wow! Prea departe! Te uiti in fata si vezi cum platforma de la copacul urmator face pasi in tandem cu tine, in acelasi sens, spre ciuda ta.
Cam acestea sunt senzatiile care te cuprind la inceputul unei astfel de incercari. Este nevoie de un imbold prematur, de un impuls pentru unii, insa imaginile si sentimentele resimtite sunt de domeniul inimaginabilului. Cum am spus... Trebuie sa oferim o mai mare importanta prezentului, trebuie sa ne axam pe ceea ce conteaza.
P.S. Articol publicat in cadrul competitiei SuperBlog 2014!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu